Fiction

Era a doua oară la acest cămin când răsăritul o prindea trează, la ora 5 dimineaţa, din cauza insomniei. Dar chiar şi aşa, se simtea bine, nu era obosită şi nici măcar faţa ei n-o trăda. Cearcănele foarte mici ar fi putut fi observate doar dacă îi priveai faţa cu multă atenţie.
Ramona se afla în faţa unui şevalet aşezat lângă fereastră. Îşi pierdea vremea pictând, pentru că altceva mai bun nu era de făcut. De fapt, cam toată ziua picta, cânta la pian sau citea, asta pentru că nu cunoştea pe nimeni de aici momentan şi nu avea cu cine să aibă o conversaţie. Asta era aiurea de tot! Ar trebui să iasă odată din cameră şi să intre în vorbă cu cei de pe aici. Doar că era puţin timidă, până se acomoda cu locurile de prin jur.
Planşa aceea era aproape terminată, pentru că lucrase la ea de la 11 seara. Aceasta înfăţişa o clădire în flăcări, iar acea cladire semăna foarte bine cu academie la care se afla acum. Era un tablou destul de ciudat, nici nu-şi dăduse prima oară seama unde voia să ajungă cu ideea asta, doar se lăsă purtată de val şi pensula zbură neîncetat pe pânza albă.

-Mai lipseste esafodul pentru personal.
Imi auzeam proprii-mi pasi mai aproape de pictura, mainile impreunate ca si cum as fi pe punctul de a ma alatura desenului ei nu de mult creat.
Mainile pictoritei, degetele ei se confundau cu pensoanele, aceleasi lungimi de unghii colorate si ochii inclusi in propria sa opera, ca si cum flacarile se alimentau din iristul ei dilatat.
Dar eu, Vera, aveam din ce in ce mai mult sentimentul ca nu apartin niciunui loc, niciun nivel de realitate si nici macar propriului meu trup sau suflet.
Singurul lucru pe care mi l-as fi putut imagina era cum ma inec in apa soioasa si ma diluez.
M-am apropiat si mai tare ca si cum as fi iesit din unghiurile obscure ale dulapurilor ei, care pareau mai degraba sicrie scobite pentru viitoare victime ale psihicului.
Am inghitit ca pentru mine cu un gust de acreala, poate produs de impactul desenului ei ori de chimia viitoare dintra desen si mine.
Ma apropiam mai tare, dar eram mai departe, incet.
Parca regretam ca o intrerupsesem, insa n-am simtit ca trebuie sa o spun, sa imi arat orice altceva inafara de o mina normala, ca si cum as fi mers intr-ale mele pe strada.

Ramona era cu adevărat într-o altă lume, nu la propriu, ci la figurat. Când picta, avea tendinţa să ignore pur şi simplu absolut tot ce se afla în jurul ei. Nu o mai interesa deloc. Era ca şi când ar citi o carte şi ar intra în pielea personajului principal. În timp ce picta, îşi construia o poveste în cap, iar prin imaginile din faţa ei ea îi dădea viaţă şi uneori avea impresia că face parte din acel tablou, când de fapt tabloul făcea parte din ea.
Era aproape gata, mai avea de dat cu pensula de câteva ori pe pânza plină de zeci de mii de culori, combinate într-o armonie perfectă. Cu toate acestea, mâna ei micuţă şi subţire se opri brusc. Câţiva paşi ai unei tinere o făcură să se trezească la realitate, să revină în adevărata lume în care trăieşte.
Şi-a întors rapid capul spre ea, uimită. Cum apăruse? De unde? Cine era? Şi mai important, ce făcea aici, în camera Ramonei? Nimeni nu mai venise aici. De ce ar face-o?
Nu ştia ce întrebare să-i pună prima oară, dar nu putu să nu observe unde se uita tânăra: la tabloul ei, şi părea atrasă de el.
- Îţi place? întrebă scurt, simplu. Ciudat mod de a aborda o persoană care dă buzna în camera ta, fără să anunţe, fără să se prezinte.

Am dat din cap calm in semn de "da" si am privit-o in ochi: avea ceva cald fiinta ei, in toata goliciunea ei ca spirit care se completa cu propriile-i picturi.
Am atins draperia si pentru un minut am privit prin matasea ei, ca apoi sa o dau la o parte, lasand rosul rasaritului sa-i umple chipul si sa i-l lumineze.
La o prima impresie nu parea decat un alt iubitor al serilor gandacesti, geamuri deschise, greier pe sub dulap si altele.
-In urma cu cinci ani am avut un soi de cosmar consecutiv. Timp de o luna am visat cum sunt lipita de parchetul unei case care ardea.
I-am atins spatarul scaunului si m-am pus cu mainile impreunate pe el. Scaunul netapitat si scortos lasa semne pe pielea mea.
I-am zambit apoi si am ramas stana de piatra.

Ramona a aşezat pensula pe paleta cu culori ce se afla pe o mică măsuţă în apropiere. Şi-a pus picioarele pe scaun şi a urmărit-o pe blondină cu privirea. Acel vis, sau mai bine coşmar, era probabil motivul pentru care era atrasă de tablou. Ştia cum e să ai acelaşi coşmar în fiecare noapte, să te urmărească, să nu te lase să dormi. O păţise. Chiar când ajunse aici începuse să-şi viseze tatăl vitreg. Oricât ar fi încercat să-l uite, nu reuşea şi nici nu va face asta. El şi-a lăsat de-a binelea amprenta pe ea, mai exact pe spatele ei, când o bătuse cu un scaun. Şi acum avea semne, chiar şi pe ceafă, de aceea îşi lăsase părul lung si nu-l prindea niciodată, ca să nu se observe.
Se întoarse invers pe scaun, ca să o poată privi pe fată. I-a zâmbit şi ea, scurt, doar pentru că se simţea nevoită să o facă.
- Urât coşmar. Oricum, de când stai aici? Şi cum ai reuşit să intri? Nici măcar nu te-am auzit.

-Oh, asta e povestea usii neinchise care se deschide. Ar trebui sa pui mana pe cheile alea mai des. Stau vis-a-vis, iar in camera ta abia am intrat.
Era indreptatita sa ceara raportul, cu toate ca explicatiile generale nu ma prea caracterizau, precum si subiectele tabu. In sine o deschisesem cu o cheie furata din camerele suplinitorilor, auzind deseori in noapte voci si sunete ce dadeau inspre prezente paranormale. Cu ocazia asta am aflat ca in sfarsit camera 24 fusese locuita, iar noua locatara nu credeam ca va fi prea fericita in viitoarea atmosfera. Insa n-aveam de gand sa o initiez in vanatoarea de fantome, cu cat stii mai putin la Roseautumn, cu atat e mai bine.
Mi-am luat mainile de pe spatarul scaunului ce ma intepenise.
-Probabil ar trebui sa-mi cer scuze. Sunt Vera.
I-am intins mana intr-un semn prietenesc si in acelasi timp in dorinta unei iertari cat mai curand posibile.
Bye bye room 24, vom preda actele.
Sau nu.

Trebuia sa se fi gandit sa-si incuie usa, dar de ce? Credea ca nu avea cine sa intre, oricum nu cunostea prea multa lume pe aici. Si cine ar fi vizitat-o pe ea? De abia scotea cateva cuvinte, era prea tacuta ca sa poarte o discutie serioara, cu toate ca ar fi fost in stare de asa ceva.
- Aha, inteleg. Nu trebuie sa-ti ceri scuze. Eu sunt Ramona, imi pare bine!
A intins si ea mana si a prinso usor pe a fetei. Schita in acelasi timp un mic zambet in coltul gurii, un zambet prietenesc, la fel ca si acea strangere a mainilor.
S-a ridicat in cele din urma de pe acel scaun, nu era politicos sa stea jos in timp ce colega ei statea in picioare. Se uita lung inspre ea si o examina in cateva secunde. Avea un aspect... placut.
- Ai vrea sa te servesc cu ceva? Facusem ieri niste prajituri, daca vrei, desi nu stiu cat de bune mi-au iesit.