printre scandurile roase

Era intr-adevar tarziu, dar inghetasem in camera mea... si inca mai aveam destula energie! Am hotarat sa gasesc un loc mai restras in care sa scriu, eventual, niste poezii. Imi placea sa fac asta, dar camera mea era nepotrivita... neinspiranta si fara pic de lumina. Mi-am luat caietul si un pix, gandindu-ma unde sa merg. Un loc cu un geam mare, unde sa am parte de ceva lumina: podul, loc in care nu fusesem si care arata mult mai "apetisant" noaptea. Am urcat deci, sus, convinsa ca nimeni nu ar putea fi acolo. Am fost surprinsa sa vad ca ma inselasem... doua siluete pe care nu le-am putut descifra erau deja acolo.
- Pot sta si eu aici? am intrebat, cu o timiditate foarte vizibila mie. Vreau doar sa scriu cateva poezii inainte de culcare...

- Lisette! Vocea mea vesela, predata unui ton adorabil, suna ciudat de copilaros. O vazusem dintr-o data. Nu o observasem pana in secunda in care a soptit acele cuvinte indescifrabile mie, dar atat de specifice ei. M-am apropiat de coltul in care banuiam ca e, observand acea silueta aproabe invizibila din cauza intunericului.
- Esti aici? am intrebat pierduta, apropiindu-ma cu pasi mici.
Simteam o afectiune puternica pentru ea in acele momente, lucru care ma facea sa strang puternic caietul la piept.
N-as fi vrut sa ma vada asa, ce-i drept. Camasa mea de noapte, lunga si albam era in acel stil frantuzesc elegant, dar statea ingrozitor pe mine. Parul, desi des si ondulat de la recenta spalare, era prea umflat si ciufulit. Nu ma uitam aproape niciodata la mine cand aratam asa, de frica sa nu ma detest. Dar speram ca Lisette nu avea sa observe.