Un zid si nimc mai mult...

Nu observasem silueta neagra din spatele meu decat atunci cand i-am simtit mana rece impingandu-ma, lipindu-ma de zid. N-am opus rezistenta, doar am strans trandafirul la piept cu afectiune. Simteam ceva asemanator cu lacrimile pe partile de piele lasate prada spinilor, si, desi stiam ca e sange, imi placea sa cred ca doar plang: adoram, ma facea sa ma descarc. Am zambit satisfacuta, tinand ochii inchisi. Am lasat trandafirul sa-mi cada dintre maini si am scos un geamat usor, delicat, ce-mi trada placerea simtita la atingerea dulce a spinilor.
- Multumesc... am spus pierduta, nestiind inca identitatea persoanei.

Eram cuprinsa intr-o ameteala ciudata, meditand in profunzile asupra ranilor provocate de spini. Nu ma dureau, dar stiam ca fiecare secunda in plus imi face rau. Lacrimile rosii, cum numeam eu darele de sange, nu puteau curge atat de mult incat sa devina o situatie critica, dar eram speriata oricum... prea speriata. Nu vroiam sa fiu ranita. Am simtit apoi aceiasi mana rece care ma impinsese. M-a intors brusc, iar eu am inchis ochii. Nu vroiam sa vad persoana. I-am simtit buzele peste ale mele: ma ardeau, erau fierbinti. Dar cu toate astea, mi-au trezit o afectiune demult ascunsa. Mi-am lasat capul pe pieptul persoanei inca necunoscute, punandu-mi timid bratele in jurul ei. Ameteala nu-mi trecea nicicum, facandu-ma sa ma lipesc de corpul rece ca si cum acesta m-ar fi salvat.

Am zambit la auzul vocii atat de dulci incat imi alina toate ranile. Am ridicat privirea usor, dorind arzator sa-i daruiesc persoanei un zambet lafel de pretios ca si cuvintele ei:
- Lisette! Oh, draga mea Lisette, imi pare rau!
"Dar nici n-am recunoscut vocea..." mi-am zis rusinata. Nu-mi venea sa cred ca fusesem asa penibila in fata ei. Tocmai in fata ei! M-am indepartat usor, dar ceva asemanator cu o forta ciudata ma tinea aproape de ea. Am inchis ochii, aplecandu-mi fata pentru a-mi ascunde roseata obrajilor.

Sarutul m-a dezmortit complet, facandu-mi venele sa fiarba. A durat atat de putin, incat am fost putin dezamagita. Desigur, era ceva ce am sa uit in secunda urmatoare. Am privit-o in ochi, citind parca o ciudata satisfactie. Un fior rece mi-a trecut pe sira spinarii.
- Tu m-ai impins, nu-i asa? Vocea mea suna ciudat de incet, desi incercam sa nu arat tristeatea care ma strapunse dintr-o data. Mi-am mangaiat obrajii, privind petele de sange de pe maini.
De ce mi se intamplase mie? Sangele meu avea o nuanta mai inchisa decat normalul, absolut ingrozitoare.
- De ce ai facut asta... acum nu mai pot sa fiu Shinku, nu mai pot fi o papusa! Sunt imperfecta, sunt... gunoi!
O lacrima mi-a cazut pe obraz, provocandu-mi o usturime ingrozitoare. Nu ma puteam vedea dar nu vroiam. M-am intors brusc, lipindu-ma agresiv de zid si acoperindu-mi fata cu palmele.

- Obsesie... am tresarit, dandu-ma un pas inapoi. Tonul vocii ei, zambetul, dar mai ales cuvantul imi inspira o frica dubioasa. Cum adica obsesie? Am intrebat calm, stapanandu-mi spaima, dar venele mi-au pulsat brusc, aruncand sange de prin rani. "Cred ca ma voi repara singura..." mi-am spus, facand inca un pas inapoi. Nu aveam idee despre ce simteam pentru Lisette, dar nu era asa de greu sa-mi dau seama.
Imi era frica de ea.

Mi-am lasat privirea in jos. Nu avusesem nici o intentie sa o supar, dar nu-i intelegeam adoratia. Nu intelegeam de ce ma adora tocmai pe mine, o imitatie puierila a unei papusi.
- De ce pe mine? Iarta-ma, dar nu inteleg... daca "ma adori", inseamna ca vrei sa-mi faci asta? Am intrebat, aratand spre rani.

- N... nu stiu ce simt... si unde vrei sa vin? Am intrebat-o, balbaindu-ma. Habar n-aveam ce simteam pentru ea, lucru care nu mi se intampla des. Frica nu-mi mai era, desi tremuram, dar nici obsesie nu simteam. Nu mai intelegeam nimic. Era ca o ceata ciudata care nu ma lasa deloc in pace. Eram ametita.

- Sunt bine... Lisette... Era prima data cand nu puteam apelativul "draga" inaintea numelui sau, nestiind nici acum de ce. Ma simteam atat de confuza, de parca incepeam sa innebunesc. Aveam nevoie de ceva care sa ma aduca la realitate cu blandete, dar mi-era frica sa ii cer asta lui Lisette. M-am agatat, totusi, de ea, cu un gest imlorator de afectiune. Am imbratisat-o.
- Lisette... nu-mi da drumul, te rog. Mi-e frig. Bratele tale sunt calde...

- Nu, Lisette, nu... nu imi apartii mie...
Ametisem. Era prea mult pentru mine, sangele curs atat de mult din rani atat de mici intunecandu-mi mintea. Vroiam sa ma desprind din bratele ei, stiind ca voi pata cu sangele meu infect. Dar, pur si simplu, nu puteam.
- Lisette... vreau sa inchid ochii... putin, putin de tot. Imi permiti?
Era mai mult decat somnul si oboseala. Era o stare aparte, psihicul meu dorind arzator sa se blocheze pentru cateva minute. Am inceput sa soptesc, fara sa fiu constienta de asta.
- Nu-mi poti apartine... e prea mult... nu... prea multa dragoste...