"Hi miss... Shinku!"

- ...anata garasu no! Me de donna yume wo... Mirareru no?*
Oglinda era mult mai frumoasa asa! Arata ca o panza de paianjan, reflectandu-mi imaginea in atat de multe bucati, intocmai ca in ochii unei arahnide. Imi placusera intodeauna oglinzile sparte, fiind mult mai placute... mai ales in cazul in care aveau o rama simpla. De aceea fusesem atat de incantata sa gasesc un astfel de obiect pe noptiera camerei in care voi sta. Asta, perdelele rupte si gri de murdarie, peretii crapati prin cateva locuri, mobila veche din lemn de cires... le adoram pe toate, poate doar din simplul motiv ca aveam rar parte de un loc atat de special. Mi-am ridicat geamantanul, trantindu-l pe pat, si m-am asezat langa el - spre nenorocirea podelei marcate de trecerea anilor. Am scos hainele una cate una, ajungand,
in sfarsit, la ceea ce cautam: o cutiuta din lemn de trandafir. Am luat-o cu grija, topaind pana la masa din fata patului. Am asezat-o acolo, mi-am tras un scaun si am deschis-o. Mi-am spriinit obrajii in palme, absorbita de - mereu aceiasi - melodie trista si dulce a cutiei muzicale.

Off: ...anata garasu no! Me de donna yume wo... Mirareru no? = Cu ochii tai sticlosi! Ce fel de vis... Poti vedea?
(Am gasit in engleza si am tradus in romana, deci nu stiu daca se potriveste perfect.)

- Ah! Am batut entuziasmata din palme, ridicandu-ma fara zgomot de pe scaun. M-am aplecat peste cutia muzicala, soptindu-i: Avem musafiri, draga Azmaria!
Asta era numele ei. Imi placea. Un nume aparent banal ca "Maria", infrumusetat cu un "Az" ca si cu un prefix. Am mangaiat cu afectiune suprafata lemnoasa, surazand, apoi m-am indreptati cu pasi oarecum lenti spre usa. Am deschis-o larg, pastrandu-mi corpul ascund dupa ea.
- Intra si aseazate... ar fi de preferat pe scaunul acela din fata masutei! Nu vedeam cine era, dar nu-mi pasa pe moment. Vroiam doar ca persoana sa intre, sa vorbeasca, sa alunge sentimentul de singuratate daruit mie de melodia vibranta. Pe-atat de daunator, pe-atat de irezistibil!

"Lizzie, draga mea Lizzie!" M-am bucurat sa o vad. Persoana perfecta! Am iesit din spatele usii, inchizand-o fara s-o incui. Mi-am tras un scaun taburet vechi, destul de inalt, din coltul camerei si m-am trantit zgomotos, aburi de praf iesind din tesatura.
- Si cum iti mai e ziua, Elizabeth? I-am utilizat intentionat numele intreg, simtind o placere normala de a vorbi. Iti place cutia mea muzicala?
Am mangaiat din nou lemnul delicat al acesteia, sunetul parca tresarind. Nu se oprea, si imi placea asta. Am continuat sa vorbesc, fara sa astept raspunsul banalelor intrebari: Melodia e atat de sadica daca esti atent la tonalitate. Nu-mi place asta. E o insusire distructiva, demonica. Nu-si are locul intr-o melodie ca asta.

Am zambit, placut impresionata de corbele ei. Imi parea rau ca nu imi pot descrie starea intr-un mod suficient de poetic.
- Sunt foarte vorbareata astazi, dar cred se datoreaza singuratatii emanate de melodie. Sustin ca frumusetea ei consta, in cea mai mare parte, in ideea de "ce bine ar fi daca..." pe care ti-o inspira.
Vocea mea a devenit mai agresiva in ultimele cateva cuvinte, incheindu-se cu inchderea brusca, dar grijulie, a cutiei. Sunetul era enervant cand mai era cineva de fata. Dar a inceput iar sa zambesc, reinstaurand pacea in interiorul meu.
- Imi pare rau... devenea insuportabil.