Lemn dulce

Ridicase din spranceana dreapta cand vazu actiunile fetei, intrebandu-se daca era bine. Poate ca nu fusese o idee prea buna sa-i dea sa fumeze, mai ales daca ar fi fost si bolnava iar el nu stiuse. Isi stinse tigarea, punand scrumiera jos, pe partea opusa fetei. Nu vroia sa o stie intinsa acolo jos, unde era frig, ca apoi sa raceasca. Se ridica de pe fotoliu, aplecandu-se asupra fetei, luand-o in brate.
-Hopa sus!
O ridica de jos, tinand-o la pieptul lui mare, asezandu-se inapoi pe fotoliu. O lasa pe fata sa stea in poala lui, cu capul pe pieptul acestuia, si cu picioarele peste bratul fotoliului. O tinea calduros si protector in brate, miscandu-si o mana pe umarul ei din instinctic, cum facea adesea in trecut. Ii privi cateva clipe tenul fin, apoi isi indrepta privirea spre geam, privind ce se mai intampla afara. Era ciudat, la cum batea vantul sigur avea sa se puna pe-o furtuna, Luna ascunzandu-se dupa norii negri, lasandu-i pe cei doi in intuneric.

A simit vag mainile lui ridicand-o, ca si cand ar fi adormit, ca si cum ar fi visat.
Caldura corpului lui era atat de fina pe langa raceala tare a podelei, si se simtea confortabil asa, stand in poala lui, pe fotoliul acela care ii parea imens acum. Gatul nu o mai ardea, dar obosise intr-o oarecare masura, de la intensitatea greoaie a tusei - si totusi, ii era bine asa, intr-o stare calda de amorteala.

- Multumesc!
Vocea i-a sunat aproape vesela, tacuta. Si-a strans mainile, clipind usor, simtind fag o urma de miros de tigara pe hainele lui.
Atunci, observa din plin lumina lunii.

Fotoliul era exact langa geam, exact in bataia luminii. Era atat de stridenta, de puternica, dar probabil asta era doar o iluzie, un efect asupra ochilor obositi. Daca isi ridica privirea, putea observa aproape luna aproape intreaga, plina, clara. Si-a imaginiat umbrele de pe manecile ei, acum.
- Imi spui o poveste, te rog?

Cazu pe ganduri, nestiind ce poveste sa-i spuna fetei. Nu prea le avea cu astea insa sigur gasea el ceva bun. Isi puse mintea la contributie, gandindu-se iar si iar, la nesfarsit, pana ce avea sa gaseasca o poveste buna. Lasa un zambet fugitiv sa-i apara pe buze, continuand sa priveasca inainte.
-Ei bine, nu prea le am eu cu povestile, mai bine zis nu le am deloc. Nu-mi trece nimic prin minte, insa iti poti canta ceva, daca vrei. Am voce, am fost intr-o formatie in zilele mele bune.
Chiar nu stia ce altceva ar fi putut sa spuna. Decat sa se faca de ras cu o poveste p[e care nu o stia complet, iar jumatate din ea era interpretarea lui, mai bine i-ar fi cantat. Si stia si ce melodie ar fi fost buna: Mortician's Daughter. Era o melodie compusa de el, trista, pe care o cantase adesea in concerte cu prietenii din formatie. O adora, o scrisese pentru o fosta iubire, atunci cand totul luase sfarsit. Acum trecuse peste faza aia, nu-l mai afecta in nici un fel, iar melodia era una dintre preferatele sale.

Fata i s-a luminat usor, cat ii permiteau obrajii parca impietriti de la lumina stridenta.
- Da, canta-mi, canta-mi!
Nu ii analizase vocea, nu ii trecuse prin minte ca poate muzica lui nu se rezuma numai la pian. Si daca pianul fusese atat de profund, un instrument care canta cu ajutorul lui, atunci cum ar fi vocea? Vocea, instrumentul lui personal.

Si oare ce trupa, ce muzica interpretase el pana atunci? Poate se folosise de pian, dar poate stia sa cante si la alte instrumente. Ce personaj interesant! Un personaj al carui nume inca nu il stia.
"Poate il voi intreba dupa aceea..."
In fond, ce poveste ar fi fost mai interesanta decat povestea unui muzician?

Incuviinta multumit din cap, dregandu-si putin vocea. Trecuse ceva timp de cand nu mai cantase, spera doar s-o poata face la fel ca inainte, altfel s-ar fi facut de ras. El, un cantaret profesionist, sa nu mai poata canta perfect- un adevarat cosmar. Isi desprinse buzele, lasand sa se auda vocea sa, incepand sa-i cante fetei, punand din nou tot sufletul in ceea ce facea. Spera doar sa-i placa fetei, sa o faca sa se simta mai bine. In viata lui nu mai avea de gand sa-si imparta tigarile cu incepatori. Daca ar fi stiut ca o va afecta atat de mult pe fata, ar fi renuntat din prima la ideea asta stupida. Privea pierdut inainte, cantand exact asa cum o facuse in fata miilor de oameni, a miilor de fete ce plangeau ascultand melodia asta, amintindu-si si el de clipa cand plansese cantand-o. Insa acum era diferit, o facea cu pasiune, canta din inima ca sentimentele sa fie trezite la viata, ins anu arata ca ar suferi sau ca ar plange. Nu, nici vorba, ii era numai bine.
https://www.youtube.com/watch?v=nuJ-eT1WQRY

Ii simtea suflul prin piept, ii simtea bataile inimii.
Simtea sufletul pe care il punea in melodie.
Era o melodie calda si blanda, o melodie fina; nu isi putea inchide ochii. Ii asculta nuantele si tonurile vocii, urmarea versurile si intelesurile lor. Ii urmarea bataile inimii, parca neregulate pe masura ce vocea lui devenea mai puternica sau mai soptita. Da, era cu adevarat profund, poate mai profund decat pianul.
Atentia ii inabusise orice reactie. Statea doar nemiscata, aproape fara sa clipeasca; un inceput de strofa i-a atras puternic atentia asupra versurilor, si a simtit cum o intepau ochii.

"We booked our flight those years ago
I said I loved you and I left you"

Pieptul i-a tremurat usor in amintirea unei persoane dragi, unei persoane indepartate, si ochii i s-au umezit. Imaginea fratelui ei, imaginea persoanei pe care a iubit-o cel mai mult, imaginea unei copilarii atat de fericite; o lacrima fina i-a cazut in coltul ochiului.

"Regrets no longer in my head,
But I promised you and now I'm home again"

A zambit larg, sincer. Da, un zambet sincer, curat, fara influenta papusii din interiorul ei. Si-a apasat capul pe pieptul lui, cat sa nu il deranjeze la cantat, inca zambind.
Da, era fericita. Intr-adevar fericita.

"Again
I'm home again"

In momentul cand melodia luase sfarsit, lasa linistea sa cada asupra lor. Isi inchise scurt ochii, multumit de felul cum cantase. O melodie mai buna ca asta n-ar fi putut gasi intr-un astfel de moment. Isi redeschise ochii, inca stralucidn in intuneric, privind pe geam cum vantul incepea sa bata din ce in ce mai puternic. In curand avea sa vada si picurile de ploaie lovindu-se de fereastra, insa nu-i pasa. Isi lasa privirea asupra fetei, zambind calduros, observand ca planses.e Poate ca exagerase cu pasiunea pe care o pusese insa asta ii era stilul de-a canta. O mangaie tandru si protector pe fata pe parul ei blond si matasos, sarutand-o scurt pe crestetul capului.
-Esti bine?
Intreba pe un ton dulce, la fel de calm ca intotdeauna. Nu vroia s-o faca pe fata sa se simta prost, nu era genul sau ins amelodia chiar o atinsese la suflet si se simtea oarecum prost.

- Sunt bine! Sunt chiar foarte, foarte bine!
Chicoti, vesela, o veselie solida. Isi ridica capul ca sa il poata vedea si ea.
- Mi-a placut foarte mult! Foarte, foarte mult! E speciala, e o melodie speciala, nu-i asa? Are un scop, o idee... e pentru ceva sau cineva, nu-i asa? Pentru ca si mie mi-a amintit de o persoana, si daca ideea asta a ajuns pana la mine, probabil ca tu o avea deja.

Cand isi amintea de fratele ei, era mai mereu nostalgica; dorul era singurul sentiment pe care il putea simti cu adevarat legat de el, dorul care patrundea prin orice amintire cat de vesela. Toate se contaminau cu dorul!

Dar acum, acum fusese bine. O melodie melancolica dar calda, care i-a amintit de el, de dragostea pe care i-o purta si de copilaria lor - de cat de atasati erau, de cum isi spuneau "te iubesc!", de cum erau fratii ideali.
Si din toate astea curgea o veselie... o fericire, unde dorul era neinsemnat, insignifiant. Distanta fizica era doar o senzatie.

- Stii... mi-a facut bine sa o aud!

Isi inchise scurt ochii cand o auzi, scapand un scurt raset. Da, intr-adevar era pentru cineva, pentru cineva drag lui. Isi redeschise ochii, privind melancolic si pierdut inainte, mentinandu-si zambetul dulce dar misterios pe buze.
-Da, ai dreptate. Am compus-o pentru fosta mea iubita. Am tinut mult la ea, am iubit-o din toata inima insa,s ti si tu, orice minune nu tine decat trei zile. Am stat ani buni langa ea, ne-am certat, ne-am despartit, si i-am compus aceasta melodie. Insa acum mi-e bine, nu mai ma bantuie amintirea ei, nu mai am probleme atunci cand vreau sa cant melodia asta. O fac usor, insa placut, amintindu-mi de clipele frumoase impreuna. Oricum, nu e singura fata de pe lume. Intr-o zi, stiu sigur, voi gasi fata perfecta si voi fi iar fericit.
Dadu usor afirmativ din cap pentru a-si sustine afirmatiile, lasandu-si capul pe spate, continuand s-o tina pe fata in bratele lui. Stia ca asa avea sa fie, ca avea sa se indragosteasca din nou numai ca trebuia sa aiba putina rabdare pana atunci.

- Asa, asta e atitudinea corecta!
A zambi energica.
- N-am iubit niciodata asa, adica... am vazut doar in filme si in carti! Dar mereu se termina cu bine!

Fictiunea cinematografica si literara nu era chiar atat de fidela realitatii, dar in cazul dragostei, era profund convinsa ca trebuia sa se termine ori bine, ori tragic - si el parea sa fi trecut deja printr-o experienta trista cu vechea lui prietena, deci trebuia sa ii fie bine in continuare, nu-i asa?

- Cat am ascultat melodia, m-am gandit la fratele meu geaman. Il iubesc mult, si am fost despartiti cand el a fost trimis la un internat. Cred ca nu e aceeasi profunzime ca in cazul tau, dar m-am simtit bine sa imi identific situatia cu melodia ta.

-Gresesti aici. Una este sa pierzi pe cineva de care te-ai indragostit, si alta este sa te desparti de o ruda, de un frate cu care ai crescut. Ce ai suferit tu este mai tragic, insa sunt convins ca intr-o zi o sa va reintalniti. Lumea este mica, prea mica ca sa fiti despartiti pe veci.
Si avea dreptate. Nu stia sigur prin ce trecea fata, fiind singur la parinti, insa isi putea imagina, oarecum. Oricum, cat despre povestea lui de dragoste, ii era indiferent. Marea era plina de pesti, iar avea din ce alege., mai ales ca nu-i pasa de interdictia pusa relatiilor dintre profesor-eleva. Daca el ar fi vrut sa fie cu o eleva a sa, atunci asa avea sa fie, fara ca cineva sa-l poata impiedica. Insa momentan, nu gasise pe nimeni atat de interesant incat sa fie dispus sa se aventureze din nou, dar avea un presentiment ca asta se va intampla curand. Cat timp statea el ganditor, privind inainte, auzi picaturile mari de ploaie ce se loveau brutal de fereastra, un fulger luminand intreaga camera, urmat apoi de asurzitorul tunet.

- Asa e, lumea nu va fi niciodata suficient de mare sa ne desparta pe mine si pe fratele meu! Si cred ca asta e ceea ce face tragedia atat de fina. Desi suntem despartiti inca, ne vom revedea, mereu ne vom revedea si vom fi impreuna. Nu ne pierdem niciodata unul pe altul cu adevarat; si cred ca e mai trist cand oamenii se pierd unul pe altul de tot, indiferent de ce relatie ar fi avut.

Ii parea ca a gandit totul pe moment, si s-a oprit relativ brusc, parca regandind totul. Da, asa credea, asa trebuia sa fie... dar ea nu pierduse pe nimeni cu adevarat pana acum. Cum putea ghicii senzatia? Poate pana la urma, o astfel de pierdere era un lucru bun; stia de undeva ca, uneori, e bine sa te desprinzi de trecut. Dar, cu toata dorinta sa de a cunoaste realitatea din afara, a se desparti de trecut i se parea mai mult decat groaznic.

Spatele i-a zvacnit usor, odata cu lumina fulgerului. Tunetul a pocnit undeva in departare imediat dupa aceea, si imaginea clara prin geamurile mari a atras-o.

S-a dat jos incet, sa nu il loveasca cu vreo miscare brusca, alergand apoi pana la geam. Si-a lipit palmele de el, cu degetele intinse, despartite. Era o bezna amara si nu vedea mai nimic, poate doar un firicel electric de fulger undeva in departare. "Si totusi..."

''E mai trist cand oamenii se pierd unul pe altul de tot....''
Da, intr-adevar asa era insa Andrew stia sa-si ascunda suferitinta si sa treaca peste orice obstacol. La fel facuse si in trecut si la fel avea s-o faca si de-acum inainte. O lasa pe fata sa se ridice, privind-o pentru scurt timp cu coada ochiului, indreptandu-si privirea stralucitoare, ca de stafie inainte. Isi scoase o tigare din pachet, aprinzand-o, vrand sa-i simta gustul din nou. Intr-o zi tigarile ii vor pune capat insa nu putea renunta la ele, nu inca. Ele erau singurele ce-i mai ramasesera din fosta lui viata si de care nu vroia sa se desparta; singurul lucru ce-i dadea de stire ca inca mai era om. Fumul se ridica in camera slab luminata de cate un fulger, imprastiindu-se ca si gandurile din mintea lui, fiecare unde dorea. Isi interzisese sa se mai gandeasca la trecut, el traind acum in prezent, asta fiind important. Amintirile din trecut nu faceau decat sa-l sece de orice vlaga si sa-i alunge buna dispozitie, lucru de care nu se putea lipsi momentan.